Într-o împărăţie cam ploioasă,

trăiau un împărat şi-o-mpărăteasă 

ce-aveau cum se cuvine, şi un prinţ, singur la părinţi.

Prinţul era de şase anişori

şi miorlăia din noapte până-n zori.

În loc de „vreau!“ spunea „miorlau!“

şi tot „miorlau!“ pentru „nu vreau!“ 

Deci, cum spuneam, cu prinţul miorlăit deloc nu era lesne de trăit.

Când i se aduceau bomboane –

el miorlăia că vrea baloane;

şi-n loc de baloane, voia tromboane,

şi-n loc de tromboane, voia bomboane,

dar nişte bomboane

cu gust de baloane

şi-n care să sufle

ca-n nişte tromboane!

Astfel de dulciuri – vai! – nu se găseau...

şi prinţul miorlăia: Miorlau! Miorlau!

Miorlau!

Miorlau! – că plouă afară,

Miorlau! – c-afară-i soare;

Miorlau! – că-i zi de lucru;

Miorlau! – că-i sărbătoare...

Părinţii nu ştiau ce să-i mai facă

– numai să tacă...

Îi aduceau în fiecare zi

o mie-o sută una jucării:

căişori de lemn,

puşti de tras la semn, 

gume şi creioane,

raţe dolofane de celuloid,

şi căţei, şi mâţe,

şi păpuşi semeţe, cu ochi ce se-nchid şi iar se deschid...

Ah, dar prinţul nostru nu tăcea defel. 

 ???

El voia ceva ştiut numai de el:

ceva rotund, dar şi pătrat, 

mai mult subţire, dar şi lat, 

bun şi la spart şi la mâncat, 

de o culoare,

(nu ştiu care)

dar nu acea pe care-o are...

Miorlau! - de ce e luna lună?

Miorlau! - friptura nu e bună!

Miorlau! - vreau să mănânc compot!

Nu vreau compot că nu mai pot!

Miorlau! - că nu mă plac deloc! 

De ce am nas şi nu am cioc?

(Ei, şi pe urmă, ţine-te:)

De ce-s cocoşi, cocoşii?

De ce sunt roşiile roşii

şi vinetele vinete?