Într-o grădină liniștită, unde florile își spuneau povești la apus, trăia un melc simpatic, cu joben și baston: domnul Răbdăroi. Nu era doar un melc, era un melc cu stil!

In a peaceful garden where flowers whispered stories at sunset, lived a charming snail with a top hat and a cane: Sir Slowy. He wasn’t just any snail—he had class.

Toți îl cunoșteau ca fiind cel mai calm și politicos dintre toate vietățile. 

-Răbdare, Răbdărică, Răbdăroi, murmura el de fiecare dată când ceilalți se grăbeau.

Everyone knew him as the calmest and most polite creature around. 

''Patience, Little Patience, Big Patience,” he’d say whenever others were rushing.

Într-o dimineață, când roua încă se așeza pe frunze, o veste agitată cutremură grădina: 

- Vine concursul Cine ajunge primul la floarea-soarelui!

One morning, as dew still sparkled on the leaves, a buzzing announcement shook the garden: 

- The race to the sunflower is on!

Toți melcii, furnicile, ba chiar și un greiere sportiv, se aliniau gata de cursă. Doar Răbdăroi își ștergea lent ochelarii, fără să clipească.

All the ants, snails, and even a sporty cricket lined up at the starting leaf. Sir Slowy was calmly polishing his glasses, not a wrinkle of worry on his face.

-Grăbește-te, Răbdăroi!” strigă Broscuța Rita. Dar melcul doar zâmbi: 

- Totul la timpul lui, dragă Rita. Cine se grăbește, se împiedică de pașii săi.

Cursa începu. Unii alergau, alții zburau, un șoricel și-a luat trotineta. Răbdăroi? Se mișca lent, cu pași egali și eleganți, ca

 într-un vals.

The race began. Some of them were running, other were flying, and a mouse zoomed ahead on a scooter. Sir Slowy? He was gliding forward slowly, gracefully—like dancing a garden waltz.

Pe drum, o albinuță își pierdu aripioara într-un spin. Niciun concurent nu se opri. Doar Răbdăroi se aplecă și, cu o frunză fină, o ajută să se ridice.

Along the way, a tiny bee got its wing caught in a thorn. No one stopped. Except Sir Slowy, who bent down and gently freed her with a soft leaf.

Apoi, o furnică rămasă fără direcție plângea în iarbă. Răbdăroi o încurajă: 

-Uneori, direcția bună nu e cea mai rapidă, ci cea mai dreaptă.”

Further on, an ant sat crying, lost in the grass. Slowy encouraged her: 

''Sometimes, the right path isn’t the fastest one, but the truest one.''

Ajuns aproape de floarea-soarelui, cursa părea pierdută. Toți ceilalți ajunseseră deja... dar era haos. Nimeni nu se înțelegea cu nimeni, certuri și suspine!

As he neared the tall sunflower, the race seemed lost. Everyone else had arrived… but chaos reigned. Arguments, frowns, and frustration buzzed through the air!