Poezia lirică se constituie ca un discurs coerent, o compoziție armonioasă, care se țese între formă ( o anume organizare a cuvintelor) și  conținut[1] (o lume lăuntrică, fără corespondent în realitate).

Elemente de compoziție poetică

      Textul poetic se ordonează într-o succesiune de tablouri (secvențe lirice),  în funcție de unitățile formale (vers, strofă) sau de cele logice, determinate de substanța ideatică, de o imagine, o stare de spirit, o trăire a eului etc. 

Strofa este:

Relații între secvențele lirice ale unui text poetic

           Principiile care ordonează textul poetic sunt de mare diversitate, însă cele mai des întâlnite sunt:

Relații de simetrie: 

- reluarea unui element din incipit în finalul textului ( sub forma unei concluzii); 

- reluarea unei secvențe la anumite intervale ( refren/ laitmotiv) 

- organizarea secvențelor în jurul unui simbol, 

- utilizarea paralelismului sintactic/semantic; 

- dispunerea versurilor pe un anumit tipar prozodic (sonet, rondelul, glossa)

Erato, muza Poeziei (1870), Sir Edward John

Relații de opoziție 

- se manifestă prin existența a două planuri aflate în contrast ( pe raport de tipul: interior/exterior, materie/spirit, teluric/cosmic, viață/moarte, apolinic/dionisiac; 

- la nivel lexico-semantic: prin crearea unor câmpuri semantice opuse;  

- la nivel discursiv, prin antiteză, conjuncții adversative (ci, dar, iar, însă).

Sărutul muzei (1860), Paul Cezzane 

    Elemente de recurență

        Adesea construcția poetică se bazează pe reluarea, de regulă cu anumite variații de formă sau de sens, a unor unități de conținut sau structuri (cuvinte, sintagme, enunțuri, chiar strofe). Aceste structuri repetitive devin elemente de recurență.

Principalele elemente de recurență sunt:

- Motivul poetic – unitate minimală de conținut (obiect, situație) cu caracter repetitiv, reluat în mai multe texte ale aceluiași autor sau a unor autori diferiți; 

- Laitmotivul – element de recurență cu un pronunțat caracter formal, care constă în repetarea insistentă a unui cuvânt, a unei sintagme în interiorul aceluiași text, de obicei în poziții simetrice. 

Ideea poetică reprezintă concepția de bază a autorului în raport cu tema și realitatea abordate, atitudinea fundamentală a acestuia; semnificațiile profunde implicate în structura textului.

Bătrânul chitarist (1904), Pablo Picasso

Bibliografie:

      Limba şi literatura română , manual pentru clasa a X-a, Crișan, Alexandru; Papadima, Liviu; Pârvulescu, Ioana; Sâmihăian, Florentina; Zafiu, Rodica, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007

   Limba şi literatura română, manual pentru clasa a XI-a, Costache,  Adrian; Florin Ioniță, M.N. Lascăr, Adrian Săvoiu, Ed. Art, București, 2007.

      Dicţionar general de stiințe ale limbii, Bidu-Vrănceanu, Angela; Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan,  , Ed. Științifică, București, 1997.

   Bodiștean, Florica, Poetica genurilor literare, Institutul European, Iași, 2009.

        Gavrilă, Camelia; Mihaela Doboș, Receptarea textului. Noțiuni de teorie literară, limbă și comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2010.

          Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Ed. Aula, Brașov, 2002.